Blogul meu (Florin Rotaru): iunie 2013

Material pentru limba si literatura română

Varianta subiect limba si literatura romana (30 de puncte)

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales
(de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/
conflictele textului narativ studiat;
- relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/ situaţii
semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema
textului narativ studiat în construcţia personajului pentru care ai optat.

III.16 (Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text de Mihail Sadoveanu: Hanu-Ancuţei)

Mihail Sadoveanu, are o operă monumentală, a cărei măreţie constă în densitatea epică, grandoarea compoziţională şi tematică variată.
Publicat în 1928, volumul “Hanu Ancuţei” reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu “capodopera de la răscruce” (N. Manolescu); face trecerea în etapa marilor cărţi sadoveniene (romane istorice: “Fraţii Jder”, “Neamul Şoimăreştilor”, “Zodia cancerului”; romane sociale: “Baltagul”), dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare (lumea ţărănească, natura, legenda, oralitatea).
Realizat prin tehnica povestirii în ramă, “volumul e un fel de Decameron în care caţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote” (G. Călinescu).
„Hanu Ancuţei” poate fi privit şi ca echivalentul românesc al celor “1001 de nopţi” arabe, apropierea aceasta fiind dictată de tipul poveştilor, istorii felurite adunate din toate mediile sociale, însă unite sub numitorul comun al excepţionalului şi sub cel al timpului de mult trecut ( aproape mitic, legendar) în care s-au petrecut. Locul Şeherazadei este luat de diverşi naratori, majoritatea şi protagonişti ai întamplărilor descrise,sau cel putin martori, colportori, care, într-un grai moldovenesc de o savoare deosebită recreează lumea din tinereţile lor aventuroase. Un exemplu concludent în acest sens este chiar eroul povestirii “Fântâna dintre plopi”, anume căpitanul de mazili Neculai Isac.
Fiind vorba despre o povestire, în “Fântâna dintre plopi” accentul cade pe acţiuni şi situaţii, pe actul narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Este o naraţiune subiectivizată, prin situaţia de transmiţător a naratorului (naraţiunea la persoana I), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic
Se poate afirma că în realizarea portretului acestui personaj au fost folosite, aproape în mod didactic, toate modalităţile de caracaterizare clasice, directe şi indirecte cu ajutorul cărora se conturează atât portretul fizic, tipic pentru personajele sadoveniene, cât şi o schiţă de portret moral, pe care nu se insistă însă, fiind în discuţie un erou de povestire, care, de regulă este redus la trăsăturile esenţiale pentru acţiunea povestită,el este un “executant”, nicidecum un “caracter”, aşa cum se poate vorbi despre personajele nuvelei .
Cea mai frecventă modalitate va fi, totuşi autocaracterizarea deoarece povestirea este la persoana I, spusă din perspectiva maturului care judecă faptele necugetate ale tânărului care era cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.
Introducerea în scenă a personajului, de la început învăluit într-o aură de mister, investit cu atributele unei fiinţe care poate călători peste timp, care vine dintr-un trecut îndepărtat,legendar ,ca să aducă în prezent adevărul şi legea cea dreaptă (“călăreţ învăluit în lumină şi pulberi”, “luneca spre noi”,”călăreţul parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”) reprezintă indirect o modalitate de caracterizare.
Oprirea la han are valoare de destin (“aici îi erau sorţii să se oprească”), deoarece ne aflăm într-o lume în care soarta şi divinitatea au puterea absolută asupra făpturilor omeneşti care nu se pot împotrivi legilor firii , mentalitate arhaică tipică.
Portretul fizic al noului oaspete,făcut de un narator obiectiv, împleteşte mijloacele de caracterizare deoarece conţine atât referinţe directe: “om ajuns la cărunteţă” “ce arată încă frumuseţă şi bărbaţie” ,cât şi derivate,din vestimentaţie şi atitudine,care dau indicii despre starea lui materială superioară cât şi despre trăsăturile morale: ”sta drept în şa”, “purta ciubote de iuft cu tureci nalte ş’un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint . Pe umeri, ţinută numa într-un lanţujel atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbenă la şold şi pistoale la colburi […] deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.
Astfel avem ingredintele-cheie ale personalităţii lui Isac: ochiul stins, motiv de curiozitate în ceea ce priveşte împrejurările în care s-a petrecut nenorocirea care l-a marcat pentru toată viaţa, pistoalele, simbol al firii sale curajoase şi războinice şi bunăstarea afişată aproape ostentativ.
Următorul episod, cel al reîntâlnirii cu comisul Ioniţă,vechi prieten, relevă şi o altă parte a caracterului său: cea sensibilă. Totodată, în această întâlnire este sugerată, prin extrapolare ,altă calitate a mazâlului: cea de bun orator, deoarece o relaţie atât de strânsă cu “maestrul de ceremonii” al ciclului indică oameni de aceeaşi valoare spirituală.
El se autocaracterizează ca o persoană sociabilă “mie mi-a plăcut să beau vinul cu tovarăşii”, “îmi sunteţi toţi ca nişte fraţi”, fiind totodată acceptat de cei de la han şi considerat “om cum ne place nouă”. Tocmai din acest motiv, portretul pe care î-l face este unul admirativ, bazat pe antiteza dintre zilele tinereţii şi cele ale maturităţii, notă în care îşi va spune şi mazâlul povestea.
Caracterizarea directă prin formulele “voinic şi frumos—şi rău.”la fel cu “buiac şi ticălos” atestă veleităţile tinereţii, în timp ce “Bătea drumurile căutându-şi dragostele” arată natura aventurieră dar şi romanţioasă a eroului. În aceeaşi notă se încadrează şi autocaracterizarea “îmi erau dragi ochii negrii şi pentru ei călcam multe hotare “.
Aceste trăsături sunt evidente în momentul întâlnirii cu ţigăncuşa Marga, pentru care Neculai va dezvolta o dragoste rapidă şi tulburătoare ca şi apariţia “fetei cu fusta roşă şi forme frumos rotunjite”, care îi dă tânărului o senzaţie stranie prin intensitate “am simţit ceva fierbinte. Parcă aş fi înghiţit o băutură tare”.
O întâlnire de cateva clipe trezeşte senzaţii nebănuite în mintea înflăcărată a lui Neculai care nu renunţă până nu obţine o întâlnire cu fata, situaţie în care nu este precaut , nu îşi ia nicio măsură de siguranţă, nu suspectează nimic.
Autocaracterizarea “pe atunci nu cunoşteam ca acum sufletul femeilor”, spusă din poziţia maturului, vine ca o anticipare la ce va urma şi se poate corela cu “vorbeam mai puţin” şi “nopţile îmi păreau mai scurte”; astfel tinereţea capătă valoare de timp al acţiunii , al rapidităţii ,al trecerii timpului fără a fi clasificat, în timp ce, odată ajuns la vârsta reflecţiei, personajul se simte dator să –şi cântărească nesăbuinţele .
Sensibilitatea eroului va fi relevată în atitudinea acestuia faţă de ţigăncuşă; gesturile mărunte: “o învelii în conţănaş căci tremura, îi mângâiai ochii” dau măsura masculinităţii sale protectoare, păstrate şi acum faţă de fiinţele feminine gingaşe precum Ancuţa pe care “o prinse de mână”.
Atenţia pe care el i-o acordă fetei, modul în care i se adresează, ”eşti frumoasă ca o duducuţă”, atestă o creştere aleasă, şi aprecierea calităţilor feminine indiferent de statutul social, dau, de fapt , măsura propriei persoane, fac din el un cavaler.
Deoarece el a fost dintotdeauna om cu dare de mână( în tinereţe avea “oi şi neguţa vinuri”, acum păstrează însemnele bogăţiei ), Isac a fost şi a ramas o persoană generoasă :dă ţiganilor bani, îi cumpără Margăi haina promisă, îi cinsteşte pe cei de la han cu vin “ceru pentru sine şi soţi vin vechi în oale nouă”, menţinând astfel relaţiile civilizate şi impunându-se ca “boier”.
Derivată din meseria sa (căpitan de mazili), vitejia , calitate absolut necesară oricărui bărbat, este demostrată în confruntarea cu ţiganii care îl atrăseseră în cursă şi vroiau să îl jefuiască.
Scena înfruntării este dramatică, omul capătă valenţe animalice prin putere şi curaj, el se luptă ca un leu, “ridicai pistolul şi fulgerai la un pas ,între ochi, pe cel ce ma încălecă” sau “începui a răcni c-un glas schimbat de tulburare şi durere”.
Rănit, cu ochiul însângerat, căpitanul găseşte puterea de a lupta până îi izgoneşte pe atacatori.
Remarcabil rămâne, în condiţiile date interesul său pentru soarta fetei care îl atrăsese în capcană.
El nu îi poartă pică, nu are nici un fel de resentiment pentru cea care aprope îi adusese moartea, ci regretă sincer şi profund pierderea unei fiinţe dragi,care se sacrificase pentru el ,însă prea tarziu.
Astfel deducem, indirect profunzimea sentimentelor de care este capabil Neculai Isac, în opoziţie cu prima impresie despre el, (iniţial este perceput ca fiind un cuceritor), confirmând spusele comisului Ioniţă despre el “pentru o muiere care îi era dragă îşi punea totdeauna capul”.
În cazul acesta însă, şi capitanul şi Marga au acţionat prea tarziu pentru a se putea salva.
Statutul de personaj-narator îi dă căpitanului puterea de a recrea prin cuvânt lumea dispărută a tinereţii sale agitate.Talentul incontestabil de povestitor este exersat în compania tovarăşilor ,oameni de aceeaşi factură, cu acelaşi sistem de valori (“om cum ne place nouă”),iar istoria relatată, deşi cu un grad ridicat de subiectivitate, dă impresia de veridicitate.
Se poate avansa ideea încercării anulării “castelor” şi consecinţele nefaste asupra indivizilor care au îndrăzneala de a interveni în orânduirea lumii, încercând să facă abstracţie de statutul social.
Respectarea ritualului povestirii se face prin îndepărtarea de lumea materială (‘îngăduie-mi să-mi duc calul la grajd”),servirea vinului (“om bea o ulcică de vin”)ca elixir al naraţiunii,”captatio benevolantiae” prin folosirea formulelor de adresare totodată politicoase şi familiare (“iubiţi prietini”,”domnilor şi fraţilor”)urmate de istoria spusă pe nerăsuflate,în crescendo dramatic.
Limbajul căpitanului este tipic moldovenesc, în stilul cronicarilor (“acum douazeci şi cinci de ani”), însă şi cu o tentă litarară(“catastihul acelor ani începe a se încurca”), abundă în arhaisme (“civit”,”tureci””coburi”), regionalisme (“scurteică”, ”juruită”), per total atestă apartentenţa personajului la lumea tipic sadoveniană înfăţişată şi întărirea de catre scriitor a crezului său “ţăranul român a fost principalul meu erou”.
De factură romantică,poveştile care se încadrează în această temă pot avea şi final tragic dacă protagoniştii nu au tăria de caracter să se detaşeze total de clasa socială căreia îi aparţin şi să se dedice în exclusivitate unul altuia.
În povestirea “Fântâna dintre plopi”, Marga este credinciosă familiei ei,îl atrage pe Neculai în capcană, apoi are remuşcări, în timp ce el nu ţine cont de statutul ei social însă nici nu îşi abandonează condiţia lui, ca atare evadarea într-un univers numai al lor nu este posibilă, iar îndrăzaneala lor este pedepsită după gravitatea faptei.
Tocmai din aceste condiţii, căpitanul Isac nu este un erou romantic complet, el are doar câteva caracteristici ale acestui tip, însă rămane un personaj liniar, un aventurier atins de sensibilitate, insuficient dezvoltat pentru a fi un personaj puternic, impresionant.
....................................................................................................
Camil Petrescu: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

roman modern subiectiv de analiză psihologică

În perioada interbelică, criticul Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism prin care se vizează sincronizarea literaturii române cu literaturile europene, urmărindu-se astfel dezvoltarea literaturii române prin teoria sincronismului şi cea a imitaţiei.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu, este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului. Contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană, prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic. Camil Petrescu este de părere că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”. Actul de creaţie constituie pentru Camil Petrescu un act de cunoaştere şi nu de invenţie. Romanul înseamnă la el experienţă interioară, în consecinţă şi structura devine mai liberă, determinată fiind de condiţia memoriei şi a introspecţiei: „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud... ceea ce gândesc eu, ... Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
Alături de romanul obiectiv (cu temă rurală sau urbană) se dezvoltă şi romanul subiectiv, de analiză psihologică. Acest tip de roman are drept obiectiv analiza detaliată a vieţii interioare, a unor cazuri de conştiinţă, fiind sincronizată cu psihologia şi filozofia epocii. Romanul subiectiv este scris de obicei la persoana I, pentru că se pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti. Astfel naratorul omniprezent este un personaj- reflector, deschizând o naraţiune subiectivă.
Autenticitatea este una din trăsăturile definitorii ale romanului camilpetrescian: scrie cât mai real, verosimil, introducând jurnalul în naraţiune, iar autorul este şi narator şi personaj. Substanţialismul înseamnă descoperirea complexităţii realului prin conştiinţă, astfel literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea, adevărul, tot ce interesează omenirea. În romanul de analiză acţiunea trebuie să prezinte o idee, o pasiune, un sentiment, o stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanalize, monologuri interioare, folosindu-se timpul subiectiv. Astfel, se anulează şi cronologia evenimentelor (influenţa proustiană), evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară (amintiri întâmplătoare, cum ar fi popota ofiţerilor, ce declanşează amintirile eroului). Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o nouă formulă estetică prin care se manifestă interes pentru stările confuze ale eroului, analizându-se subconştientul; intelectul este în luptă cu sentimentul iar opţiunea finală este dictată de conştiinţă. Camil Petrescu creează un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori absolute, un
„suflet tare”, care nu acceptă compromisuri. Eroul intelectual luptă pentru idealuri, dar este învins de acesta, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind să depăşească, în final,
criza de conştiinţă. Mereu se află în situaţii-limită şi trăieşte
drame de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli, deci este o fire sceptică. Suferă exagerat, îşi creează drame sufleteşti, fiind hipersensibil. Lucid şi analitic (reflexiv), orgolios şi inflexibil, eroul camilpetrescian este un inadaptat superior, care nu este înţeles de lume dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte.

Compoziţia şi structura romanului

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) este scris la pers. I, naratorul-personaj fiind autorul însuşi. Naraţiunea este subiectivă, acţiunea bazându-se pe prezentarea unor idei, pasiuni, sentimente, opera fiind astfel un roman modern, de analiză psihologică. Perspectiva spaţială este dublă: există un spaţiu real, frontul în timpul primului război mondial, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung şi un spaţiu imaginar închis, care prezintă zbuciumul sufletesc al eroului cauzat de iubire şi de război. Sub influenţa scriitorului francez Marcel Proust, perspectiva temporală nu este cronologică, ci discontinuă. Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, care conţine evenimente trăite de erou în timpul obiectiv (real), adică pe front, care evoluează paralel cu timpul subiectiv, discontinuu, care conţine amintirile şi reflecţiile eroului despre căsnicie şi iubire. Astfel, memoria involuntară aduce în timpul obiectiv experienţa sufletească a eroului aflat în căutare de certitudini privind iubirea, dar care se diminuează în faţa dramei războiului.
Romanul este structurat pe două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând cele două drame existenţiale ale eroului: prima parte prezintă aspiraţia spre o iubire absolută, iar a doua parte ilustrează imaginea unui război tragic şi absurd. Prima parte este ficţiune, deoarece autorul nu trăise o dramă de iubire, însă a doua parte este o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei în timpul primului război mondial.
Tema romanului prezintă drama intelectualului lucid, însetat de absolutul în iubire de care se salvează prin conştientizarea unei drame mai profunde, cea a omenirii, care trăieşte un război tragic şi absurd. Titlul se referă la aceste două experienţe ale eroului. Cuvântul „noapte”, repetat în titlu, simbolizează incertitudinea, nesiguranţa, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea soţiei, respectiv absurdul, necunoscutul, nesiguranţa, tragismul războiului. Cele două nopţi prezintă cele două etape de evoluţie a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este dispus sufleteşte de a trăi alte experienţe, reprezentate sugestiv prin cuvintele „ultima” şi „întâia”. Conflictul este între ideal şi realitate, fiind un conflict psihologic ce se desfăşoară în conştiinţa eroului, raportându-se la absolut cele două experienţe: dragostea şi războiul.
Acţiunea romanului începe într-o vară, în vara anului 1916, în care Ştefan Gheorghidiu, concentrat de câteva luni, se află la „Piatra Craiului”, în munţi cu regimentul de care aparţine. În următorul capitol naraţiunea se referă la trecutul ceva mai vechi, recapitulând (în scopul unei mai bune explicări a stării de spirit a lui Gheorghidiu în seara discuţiei cu ofiţerii despre
fidelitatea în cuplu) întâmplări petrecute în cei doi ani şi jumătate care au precedat concentrarea. Astfel aflăm în ce împrejurări s-a căsătorit eroul, pătrundem în casa noii familii şi în problemele norocoasei moşteniri. Retrospectiva se întinde pe patru capitole („Diagonalele unui testament”, „E tot filozofie”, „Asta-i rochia albastră”, „Între oglinzi paralele”) şi constituie un veritabil „roman în roman”. Aceste capitole constituie un fel de corp străin în cuprinsul „ultimei nopţi”. Dacă retrospectiva a condensat mai bine de doi ani din viaţa eroului, capitolul care încheie prima parte cuprinde ceva mai puţin de două zile din ea: sâmbăta şi duminica. Sunt două zile nu numai foarte bogate în evenimente, dar chinuitoare pentru gelozia lui Gheorghidiu în căutarea de dovezi. Joi seara, în scena de la popotă, îl găsim în pragul nebuniei; duminică seara, câteva ore după declararea războiului, este complet absorbit de eroism. De aici în colo problemele sufleteşti ale gelosului nu vor ocupa decât un colţ al tabloului. Partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial (7 capitole).
Prima parte a romanului pare o ficţiune, partea a doua însă se alcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată în jurnalul autorului.
În prima parte a romanului aflăm despre Ştefan Gheorghidiu că este sublocotenent proaspăt concentrat într-un regiment de infanterie. El face eforturi disperate să obţină o permisiune de două zile pentru a merge la Câmpulung, chemat de urgenţă de soţia lui, cu care se împăcase de curând. O discuţie de la popotă pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor conjugale îl irită pe tânărul sublocotenent, care reacţionează cu o violenţă stăpânită. Zbuciumul său interior se condensează în câteva cuvinte: „dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile dezertez”. Incidentul de la popotă declanşează zbuciumul interior al eroului. El aduce în prezent povestea iubirii sale, prin memorie involuntară, actualizând-o. Observăm că eroul trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic şi realitatea timpului psihologic (trăirile interioare trecute). Fiind o fire reflexivă, eroul analizează cu luciditate stările interioare, experienţele sale cu o conştiinţă unică. Prima experienţă de cunoaştere este iubirea, trăită sub semnul incertitudinii. Iubirea dintre Ştefan şi Ela începe ca o iubire pătimaşă, pură şi dezinteresată. Ştefan vede în Ela idealul de feminitate spre care aspiră cu toată firea. Problemele încep atunci, când moştenirea neaşteptată de la Tache Gheorghidiu îi introduce pe tineri în viaţa mondenă a bogaţilor. Bogăţia distruge fericirea, generează conflicte între Ştefan şi mama sa, între Ştefan şi Ela, între Ştefan şi rudele sale. Lovitura cea mai grea o primeşte însă de la Ela, care se acomodează uşor în lumea mondenă, se îndepărtează de el sufleteşte, provocându-i crize de gelozie. Devine din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti cu un cerc de prieteni declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului care suferă la mod sublim drama iubirii. Gesturi fără importanţă, priviri schimbate cu domnul G., flirtul nevinovat se amplificau căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului (hipersensibilitate). Incertitudinea iubirii devine pentru el un chin, „o tortură” aşa că se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei. Văzuse în Ela idealul său de feminitate şi de iubire către care aspirase cu toată fiinţa şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.

A doua experienţă de viaţă, fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale îl constituie războiul, frontul, o realitate trăită în direct de către autor. Războiul constituie pentru Camil Petrescu o experienţă decisivă a intelectualului. Scriitorul aduce o imagine demitizată a războiului; nimic eroic, nimic înălţător; războiul este tragic şi absurd. El este descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului: Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristică dintr-un jurnal de front al autorului însuşi. Haos, mizerie, marşuri neîntrerupte, fără nici o finalitate, o învălmăşeală gigantică – acesta este războiul: „durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete”.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu moartea. Este cel mai cutremurător capitol. Dintr-un ordin greşit al unor superiori nepricepuţi divizia condusă de Gheorghidiu este distrusă de o ploaie de obuze. Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul A Mariei şi el „fugea aşa, fără cap”. Analiza psihologică a ostaşului aflat pe front este total nouă faţă de celelalte cărţi despre război. Camil Petrescu prezintă soldatul trecând şi prin momente de panică, groază animalică, de laşitate şi superstiţie. Permanentul contact cu suferinţa şi moartea, la care la un anumit moment dat omul devine insensibil îl transformă profund pe Gheorghidiu. Problemele sufleteşti anterioare războiului i se par acum minore în comparaţie cu adevărata dramă ce-l înconjoară. Întors de pe front pentru câteva zile Gheorghidiu va avea puterea să se despartă de soţia sa. O anunţă că va divorţa, îi va lăsa toată averea „tot trecutul”. Din punct de vedere social, familial, acest om cinstit, incapabil de compromis este un învins. Dar el este învingătorul moral, nu mai are iluzii, dar îşi salvează personalitatea. Gheorghidiu îşi învinge sentimentul geloziei, egoismul şi spiritul de răzbunare.

Caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiu

Personajul principal, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul lucid, analitic, inadaptatul superior, care trăieşte drama omului căutător de valori absolute şi nu-şi găseşte locul în societatea dominată de mediocritate şi imoralitate. Este o fire filozofică, trăieşte în lumea ideilor şi nu este înţeles de lumea în care trăieşte. Se află în situaţii-limită, căutând valori perfecte, de aceea este învins de idealurile sale. Totuşi rămâne învingător moral, având puterea să înţeleagă eşecul şi sufleteşte e dispus să trăiască alte experienţe. Conştiinţa îi conduce trăirile, îndoielile, neliniştile, incertitudinile, frământările sufleteşti, ceea ce conduce la o sensibilitate exagerată.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă eroul intelectual, care trăieşte într-o societate fără valori, mediu care nu se potriveşte cu firea de filozof a eroului, care este dornic de adevăr şi de frumos. Trăsătura lui distinctivă este luciditatea, înţelegând că pasiunea lui, ideile sale sunt în opoziţie cu realitatea. Ştefan face parte din categoria inadaptaţilor superiori, el având o altă concepţie despre viaţă. Este o fire reflexivă, analizându-şi cu exactitate trăirile, sentimentele, frământările sufleteşti. Tot ceea ce trăieşte devine sentiment pe care îl analizează, astfel se autocunoaşte. Filozofează permanent, compară lumea cu conştiinţa sa şi este incapabil de compromisuri. Astfel, Ştefan este un „suflet tare”, deoarece caută valori superioare, absolute şi nu acceptă drumul de mijloc.
Prima experienţă, iubirea oferă eroului şansa de a se autocunoaşte şi de a înţelege în final că nu există iubire perfectă. Dragostea lui, născută din orgoliu se transformă în gelozie, în incertitudine, în zbucium sufletesc între siguranţă şi nesiguranţă. Îşi dă seama că nu este înţeles de Ela, dar nici nu poate trăi fără ea. „Femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire pentru triumful unei idei”. Vrea să scape de suferinţă şi de aceea se refugiază în meditaţii, în confesiuni interioare. Nu este înţeles de nimeni, chiar este luat în derâdere pentru cavalerismul său.

Ştefan este chinuit de frământările sale, se izolează în propria lume încercând să găsească răspunsuri la întrebările sale. O altă caracteristică este hipersensibilitatea. Pune la îndoială fidelitatea şi sinceritatea Elei. Micile gesturi ale soţiei se amplifică în sufletul lui, de aceea îndoielile se transformă în adevărată catastrofă. Încearcă să respingă sentimentul geloziei, al sensibilităţii exagerate, dar are nevoie de o altă dramă pentru a se elibera de cea personală. Ştefan suferă nu numai din cauza mândriei înşelate, ci şi pentru că vrea să-şi ascundă suferinţa. Este şi va rămâne neînţeles şi singur, fiind incapabil de compromisuri morale sau sentimentale. Nimic nu se potriveşte cu firea lui cinstită, pasionată de idei înălţătoare.
A doua experienţă de cunoaştere este războiul. Imaginea războiului e demitizată, nu este nimic eroic în luptă, totul este absurd şi tragic. Războiul, frontul înseamnă frig, foame, mizerie, oboseală, disperare, moarte, este haos total; frontul e locul incompetenţei sistemului de apărare a ţării. Capitolul
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu moartea: un ostaş, cu capul retezat de un glonte „fuge aşa, fără cap”. Parcă e sfârşitul lumii orice atac: „cădem
cu sufletele rupte în genunchi, apoi alergăm, coborâm speriaţi, nu mai e nimic omenesc în noi”. Trăind acest eveniment, Ştefan se eliberează de propria suferinţă de iubire, înţelegând că drama omenirii e mai presus de cea individuală.
Eroul trăieşte un eşec sentimental – că nu există iubire absolută – dar totuşi este învingător moral, reuşind să-şi înfrângă gelozia şi să fie dispus sufleteşte la trăirea altor experienţe. Inadaptat superior, lucid şi hipersensibil, Ştefan Gheorghidiu reprezintă un nou tip de personaj în literatura română care încearcă să lupte pentru ideile sale absolute.

George Bacovia: Plumb

artă poetică simbolistă

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ca practică lirică, dar și ca o cristalizare teoretică, simbolismul reprezintă primul pas spre modernitate.
Poezia simbolistă promovează lirismul pur ca modalitate de a exprimaceea ce nu poate fi exprimat: sufletul uman insondabil și misterele lumii.
Curentul simbolist a impus ambiguitatea poeziei, optând pentru calea intuitivă de cunoaștere. Poezia devine pură și valorifică tehnici specifice: sugestia, simbolul, muzicalitatea, inovaţia prozodică, universul citadin, însingurarea etc.
Considerat cel mai impotant poet simbolist din literatura română, George Bacovia deschide calea lirismului românesc spre modernitate.
Poezia „Plumb” apare, programatic, în fruntea primului volum bacovian căruia îi dă și titlul. Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolului, tehnica repetiţiilor, cromatica şi dramatismul trăirii eului liric. Poezia sintetizează motive şi mijloace de expresie specifice pentru sensul special al simplităţii bacoviene.
Titlul poeziei este un simbol, plumbul fiind, în realitate, un metal de culoare cenușie, cu o greutate specifică mare. Astfel prin cele două trăsături creează mai multe sugestii: prin culoare, sugerează o existenţă cenușie, monotonă și uniformă, iar prin greutate, o stare sufletească apăsătoare, grea, un spaţiu existenţial închis, fără soluţii de ieșire.
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificială. Structural, poezia „Plumb” este construită pe principiul simetriei. Simetria este asigurată

dintre raportul dintre structura strofică și planurile imagi- narului poetic: prima strofă corespunde universului exterior, iar a doua universului trăirilor interioare ale eului liric. Relaţia de simetrie este asigurată și de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene: „Dormeau adânc / Dormea întors; stam singur / Stam singur; și scârţâiau / și-i atârnau.”
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: pers. I. a verbelor – „stam”, „am început”, pers.
I. a adjectivului posesiv „meu”.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis. Apăsător, sufocant în care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul interior, şi în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: „sicriele de plumb”, „funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb, artificii funerare tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetul de „plumb” are multiple sugestii (cromatică – fizică: apăsare) insistând asupra existenţei mohorâte, (imposibilităţii eliberării) lipsită de transcendenţă, de posibilitatea înălţării. Lumea obişnuită, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe-florile, este marcată de efecte reci, sinistre ale morţii, provoacă nevroze: „Şi scârţâiau coroanele de plumb”.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial generat de dispariţia, moartea afectivităţii, de neputinţa împlinirii prin iubire. Ideea este sugerată metaforic prin versul „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors” constituie misterul poeziei, este un epitet cu un sens tragic, fiindcă sugerează despărţirea, înstrăinarea. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. În aceste condiţii tensiunea creşte până la strigătul disperat: „am început să-l strig”. Verbele marchează o încercare disperată de regăsire. Încercarea de salvare este însă iluzorică.
„Aripile de plumb” care atârnă presupun un zbor în jos, căderea surdă şi grea, moartea. Eliberarea de singurătate devine imposibilă. Nu se poate face legătura cu cosmicul.
Poezia „Plumb” prin atmosfera pe care o creează, aduce în literatu- ra română sentimentul tragic al morţii, al însingurării, al neantului.

Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

artă poetică modernistă

Poet si filozof, Lucian Blaga transpune în lirica sa un spaţiu al experienţelor esenţiale. Creaţia sa apare ca o posibilitate de revelare a misterului, iar forma ei superioară este mitul.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din seria artelor poetice ale literaturii române din perioada interbeleică. Poezia este așezată în fruntea primului său volum „Poemele luminii” și are rol de program, realizat cu mijloace poetice. Este arta sa poetică prezentând crezul său literar privind conceptul filozofic al cunoaşterii şi misiunea poetului referitor la adâncirea şi ocrotirea misterelor prin iubire.
Poezia este o meditaţie filozofică cu accente lirice, o confesiune poetică pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă sau luciferică.
Tema operei este sugerată încă din titlu și o reprezintă atitudinea poetului faţă de misterele lumii. Eu liric ocroteşte misterele pentru ca acestea să rămână eterne surse de inspiraţie.
Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu” este așezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea acestei opere. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste și exprimă atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Titlul exprimă crezul literar al poetului, aceea că misterele trebuie adâncite, sporite ca să rămână nesecate surse de inspiraţie artistică. Sintagma „eu nu strivesc”, sugerează

atitudinea eului liric care protejează misterele universului. Forma negativă a verbului exprimă o opoziţie implicită faţă de cei care distrug misterul. Cuvântul „corolă” se poate referi la o coroană regală, simbolul bogăţiei, al măreţiei, iar prin forma de cerc devine simbolul perfecţiunii, trăsături care devin atributele misterului. „Corola” se poate referi şi la o coroană de flori, reprezentând frumuseţea, gingăşia, viaţa. Dar florile sunt fragile şi asemenea misterelor pot fi distruse uşor prin descoperire. „Corola” este o metaforă a operei artistice deoarece, aşa cum se împletesc florile într-o coroană, aşa se înlănţuie gândurile, sentimentele, alcătuind poezia, adică frumosul artistic, care are ca izvor misterul. Datoria poetului este să protejeze acest izvor artistic pentru că odată distrus, nu se mai poate reface. Cuvântul „minuni” legat de corolă reprezintă ceva frumos, admirabil şi etern, de fapt creaţia care este peste tot şi este al tuturor, „a lumii”.
Poezia are structură antitetică, organizată pe opoziţia „eu” şi
„alţii”, adică poetul-artist şi omul raţional. Metafora cunoaşterii luciferice este „lumina mea”, plină de sensibilitate şi perfecţiune. Această cunoaştere se organizează pe succesiunea verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi „iubesc”. Cunoaşterea paradisiacă este metaforizată prin „lumina altora” care „sugrumă vraja”, adică misterele sunt ucise prin raţiune, prin descoperire. În timp ce cunoaşterea paradisiacă este lumina minţii, cunoaşterea luciferică este o lumină nocturnă (de noapte), lunară, care îmbogăţeşte misterul, îl transformă în mister şi mai mare. Poetul recurge la o comparaţie amplă prin care explică metoda lui de cunoaştere: aşa cum lumina lunii redă doar conturul lumii reale, aşa şi poetul îşi sugerează doar sentimentele, gândurile prin poeziile sale.
Obiectul cunoaşterii este misterul, ilustrat în poezie printr-o varietate de metafore: „tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „ne-nţelesuri”, „sfânt mister”
şi oferă o bogată sursă de inspiraţie pentru poet. Actul poetic
se realizează prin iubire: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze
şi morminte”. Aceste versuri reprezintă locul misterelor, al surselor de inspiraţie: lumea vegetală, lumea umană, lumea sentimentelor şi cea a morţii văzută ca o componentă a existenţei şi reprezentând eternitatea. Blaga priveşte moartea ca pe o integrare în univers, astfel prin operele sale trăieşte etern.
Versificaţia poeziei este modernă: versurile sunt inegale şi aritmice; se valorifică enjambamentul ce constă în continuarea ideii poetice în mai multe versuri. Efectul expresiv este mărit prin multitudinea metaforelor referitoare la mister respectiv prin organizarea antitetică a ideii poetice.

Variante pentru matematica